Alexandru Ioan Cuza şi Unirea

Mica Românie şi Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

24 ianuarie 1859 – începutul statului român modern

Alexandru Ioan CuzaAstăzi se împlinesc 156 de ani de când cele două principate, Moldova și Țara Românească, și-au pecetluit o soartă comună prin alegerea aceluiași conducător, Alexandru Ioan Cuza , și constituirea Principatelor Unite care câțiva ani mai târziu, în 1862, vor prelua oficial numele de România. Printre marii unionişti ai vremii amintim pe M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al.I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri care au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române.

Principalii oponenți ai proiectului de unire erau Imperiul Otoman și Rusia Țarista care, fără să țină seamă de interesele poporului român, în primăvara anului 1849, au încheiat la Balta-Liman o convenţie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Această convenție prevedea numirea directă de către sultan a celor doi domnitori ai țărilor românești. Astfel, cu acordul Rusiei Țariste, este înscăunat Grigore Alexandru Ghica în Moldova și Barbu Știrbei în Țara Românească. Domnia acestora este relativ scurtă pentru că, după începerea războiului Crimeei în 1853, ambii domnitori își pierd tronul. Imperiul Țarist este înfrânt de către Marile Puteri, iar ca urmare a Tratatului de pace de la Paris din 1856 Protectoratul Imperiului Rus asupra Principatelor este înlăturat, păstrându-se doar suzeranitatea otomană. Moldovei îi sunt realipite județele Cahul, Bolgrad și Ismail și în locul domnitorilor sunt numiți doi caimacani.

În Ţara Românească ideea unirii era puternic susținută de majoritatea populației,  însă în Moldova situaţia era mai complicată pentru că Partida Unionistă, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, avea opoziție puternică din partea celor care doreau menținerea separării. Separatiştii îi aveau în frunte pe Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi, aveau aliați Austria şi Turcia și erau susținuți și de caimacanul Nicolae Vogoride. Acesta din urmă, având promisiunea de domnie a Moldovei din partea Imperiului Otoman, hotărește să falsifice alegerile, demonstrând astfel că Moldova nu era interesată de unire. Complicitatea și implicarea Imperiului Otoman ies la iveala și sunt publicate scrisori doveditoare în presa din occident. Astfel Marile Puteri rup legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman, anulează alegerile falsificate, iar după ce Divanurile celor două principate s-au pronunțat în favoarea Unirii, Marile Puteri acceptă, prin Convenția de la Paris, uniunea celor două țări, cu instituții proprii, dar cu armată și Curte de Justiție comune, precum și o Comisie Centrală cu sediul la Focșani care urma să facă legi de interes comun.

unirea1859_02Alegerile care trebuiau să îi desemneze pe cei doi domnitori au creat noi tulburări, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, pentru că cele două tabere doreau unirea, dar doreau în același timp să fie ales un domnitor care să le asigure păstrarea puterii politice.

Convenţia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că aceeaşi persoană nu poate fi atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Astfel, dupa îndelungi manevre politice, conspirații și compromisuri, în data de 5 ianuarie 1859 devine domn al Moldovei, ales în unanimitate, comandantul armatei, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acesta se trăgea dintr-o familie de moldoveni cluceri, spătari, comisi, ispravnici. Născut la 20 martie 1820, primii ani de școală i-a învățat la Iași, apoi a fost trimis la Paris unde a promovat bacalaureatul în litere. Întors în țară, a intrat in armata devenind colonel, ulterior ministru de război, iar în 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti. Cu toate că în cercurile politice din Țara Românească domnitorul moldovean era destul de puțin cunoscut, dorința de înfăptuire a Unirii era atât de mare încât s-a hotărât propunerea liderului unionist și în Țara Românească, mai degrabă la sugestia delegației moldovene care mergea către Constantinopol pentru anunțarea rezultatului alegerii de la Iași. În 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.

Mihail Kogălniceanu, în discursul adresat domnitorului ales, afirma: ” Alegându-te pe tine domn… am voit să arătam lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputați te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!”

Alegerea aceluiași domnitor în ambele principate era considerată o încălcare a Convenției de la Paris de către Austria și Imperiul Otoman, dar nici Marile Puteri nu erau dispuse să recunoască Unirea. Au urmat misiuni diplomatice în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tensiuni şi chiar ameninţări de intervenţie militară, însă fermitatea lui Cuza și poziţia intransigenţa a marelui diplomat Costache Negri au generat o atitudine favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante și au avut drept consecință recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza la Conferinţa de la Paris din septembrie 1859.

unirea1859_hartaDeplina Unire a fost recunoscută doi ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria în schimb era dispusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar România, cu capitala la Bucureşti. Era  primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. În aceste condiții, pe 11 decembrie 1861, Al. I. Cuza emite “Proclamația Unirii” unde exclamă: “Unirea este indeplinită, naționalitatea română este intemeiată…alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”

Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României.    Cu toată opoziţia marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat, împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu, reforme interne importante: reforma fiscală în 1861; secularizarea averilor mănăstireşti în 1863; legea rurală din 1864 prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă și grădini; reforma justiţiei, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal, inspirat din legislaţia franceză; a fost organizată armata națională; învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860 si cea de la Bucureşti în 1864.

Al. I. Cuza a realizat reforme solide, dar nu a mai păstrat legătura cu elita politică, astfel că aplicarea reformelor s-a lovit de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost propusă o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării.

Complotiştii din „monstruoasă coaliţie” condusa de C.A. Rosetti , Lascar Catargiu și Ion Ghica au dat o lovitură de stat și l-au forțat pe Cuza să renunţe la tron în noaptea 11 februarie 1866. Domnitorul a fost obligat să părăsească ţara si avea să moară la Heidelberg în Germania, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 ani. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul României a domnitorului Carol de Hohenzollern Sinmaringen a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil.

Articol editat de George Brătulescu – voluntar Romanian Community of Ireland

Bibliografie:
www.enciclopediaromaniei.ro
www.wikipedia.org
www.stiti.tvr.ro
www.istoria.md